România și dictaturile ei – Mișcarea Legionară

România la începutul anilor ’20. Ieșită din Primul Război Mondial cu teritoriul dublat și cu visul milenar realizat – înfăptuirea României Mari, țara era afectată în toate domeniile de lipsa cadrelor de specialitate și de dotarea rudimentară, mai ales în industrie, unde muncitorii mai foloseau metode și utilaje de la sfârșitul secolului al XIX-lea. În memoriile sale, foarte sugestiv definește situația Constantin Argetoianu, noul ministru de Finanțe în Guvernul generalului Averescu, instalat la 13 martie 1920: “Când am intrat eu în Ministerul de Finanțe, de toate putea fi vorba, numai de lege și de legalitate strictă, nu. Dezordinea și destrăbălarea domneau nu numai la MInisterul de Finanțe, dar și în toată administrația țării.” În asemenea condiții, este ușor de înțeles de ce comunismul vine să completeze o stare economică falimentară, mirajul dictaturii proletariatului instalat deja la vecinii noștri din est alimentând imaginația unor persoane din foarte variate medii sociale. Cum activau comuniștii? O explică la fel de precis tot Argetoianu, devenit ulterior în Guvernul lui Averescu ministru de Interne: “Comuniștii știau bine că sub firma lor erau expuși la toate rigorile legii și că nu puteau scoate capul decât sub firma social-democrată. Iar social-democrații, la rândul lor, își dădeau bine seama de forța de iradiere a focarului de la Moscova, de dinamismul și de mijloacele de propagandă proprie comunismului și nădăjduiau să se poată servi într-o bună zi de ele.” În mod firesc, ne vine pe buze întrebarea: cui îi revena răspunderea răspândirii doctrinei comuniste? Același Argetoianu ne oferă răspunsul. “Marii vinovați ai acțiunii comuniste au fost ovreii și se poate zice că ei singuri au pus la cale tot ce s-a întâmplat în anii 1919-1921, până am format Mișcarea. Fiecare ovreu a fost, în acei ani, în agenda Moscovei.”