Bordelurile românești de odinioară

Între cele două războaie mondiale, în România prostituția se practica legal, în stabilimente înregistrate la poliție. „Regulamentul pentru privegherea prostituției” legifera această activitate. Legea stabilea, printre aletele, că numai femeile puteau fi patroane de bordel. Fetele care lucrau pentru patroană erau obligate să-i plătească o taxă, în funcție de numărul de clienți. Visau să strângă o avere, însă numai câteva aveau noroc și se căsătoreau cu vreun client. Fetele erau obligate să poarte un carnețel, unde erau trecute vizitele medicale și numărul clienților. Pe baza acestei condicuțe se stabilea impozitul fiecăreia. În localurile știute de cunoscători, de cum se lăsa seara, începea distracția… În 1927, erau înregistrate în România peste 12.500 de prostituate. În Regulamentul pentru privegherea prostituției se arăta că fetele trebuiau înscrise în registre speciale, din oficiu sau în urma unei cereri formale. Ele primeau apoi un carnet de sănătate. Privegherea se exercita de către Prefectura Poliției, cu ajutorul unui serviciu sanitar special, compus din medici și sanitari speciali. În primele decenii ale secolului XX, prostituatele din România câștigau, în medie, 7.500 de lei pe lună. Doar 10% dintre ele strângeau peste 10.000 de lei. Cele care își făceau meseria acasă nu câștigau mai mult de 5.000 pe lună. Asta, în timp ce un muncitor câștiga, în medie, 2.000 de lei, un avocat, 6.000, un medic, 9.000, iar un ministru, 54.000 de lei. Fiind o afacere bănoasă, astfel de localuri se înființau în toate marile orașe.